vizita și tema întâlnirii a avut ca discuție "POSTUL și RUGĂCIUNEA, în viața tinerilor"
Multumim Pr. Ionut Miorcaneanu, pentru ospitalitate si cuvintele de folos in zidirea noastra duhovniceasca.
Postul fără rugăciune
este ca
pasărea fără aripi
“Postul este infranarea de toate
mancarurile, sau, la caz de boala, numai de unele, de asemenea si de
bauturi si de toate cele lumesti si de toate poftele cele rele, pentru
ca sa poata crestinul sa isi faca rugaciunea lui mai cu inlesnire si sa
ii fie milostiv Dumnezeu. inca si pentru a ucide poftele trupului si a
primi harul lui Dumnezeu…”.
Postul foloseste si sufletului si trupului,
pentru ca intareste trupul, usureaza si curateste sufletul. Pastreaza
sanatatea trupului si da aripi sufletului. De aceea, Legea Veche il
recomanda si il impune de atatea ori (Ies. 34, 28; Deut. 9, 9; 18; Jud.
20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; loil 2,15). “Nu fi nesatios intru toata
desfatarea si nu te apleca la mancaruri multe. Ca in mancarurile cele
multe va fi durere si nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru
nesatiu, multi au pierit; iar cel infranat isi va inmulti viata”, zice
inteleptul Isus, fiul lui Sirah (37, 32-34). Mantuitorul insusi a postit
patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe
propovaduirea Evangheliei (Matei 4, 2 si Luca 4, 2). El ne invata cum sa
postim (Matei 6, 16-18) si ne spune ca diavolul nu poate fi izgonit
decat cu post si rugaciune (Matei 17,21; Marcu 9, 29). Posteau de
asemenea Sfintii Apostoli si ucenicii lor (Fapte 13, 2, 3; II Cor. 6,
5); ei au si randuit postul pentru toti crestinii. Sfintii Parinti lauda
si recomanda postul cu staruinta. Iata ce spune, de pilda, Sf. Ioan
Gura de Aur: “Postul potoleste zburdaciunea trupului, infraneaza poftele
cele nesaturate, curateste si inaripeaza sufletul, il inalta si il
usureaza”.
Respectarea posturilor este o datorie a
bunului credincios, care este cuprinsa in porunca a doua a Bisericii.
Sfintele Soboare si randuielile date de Sfintii Parinti pedepsesc cu
asprime pe cei ce nu pazesc posturile (Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar
trebuie sa postim nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai
mancand de post, ci si infranandu-ne totodata de la patimi, pacate si
ispite. Odata cu infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne
curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecand in rugaciune si
pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit este deci nu numai cel
trupesc, ci si sufletesc: postul de bucate, impreuna cu cel de fapte,
postul de mancare si totodata de purtari. Asa ne indeamna Biserica, prin
cantarile ei din slujbele Postului celui Mare: “Sa postim, post primit,
bineplacut Domnului; postul cel adevarat este instrainarea de rautati,
infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire,
de minciuna si de juramantul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel
adevarat si bine primit”. Iar Sf. Ioan Gura de Aur zice: “Postiti?
Aratati-mi-o prin fapte. Cum? De vedeti un sarac, aveti mila de el; un
dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l
invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si
stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele,
si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre
sa posteasca ramanand curate si de hrapire si de lacomie. Picioarele,
nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii, neprivind
cu ispitire frumusetile straine… Gura trebuie sa posteasca de sudalme
si de alte vorbiri rusinoase”.
Rugăciunea este cuvântul omului către Dumnezeu.
Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste
toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar
marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea
şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea,
după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au
spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în
sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele
nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva
sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că,
de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată
îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul
Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu
dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să
nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa:
"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu
(cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu
este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti
cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi
pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la
vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i
înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i
facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu
vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască...
Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica
nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.
De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am
spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul
nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul
- care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul
VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece
în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului": Toate
faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea.
Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare
faptă bună o ajunge, pe dragoste.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu,
dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap,
şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu
pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi
rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de
Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce
spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu
ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească
de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.
Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem
că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea,
sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că
Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea
şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele
şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când
auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre,
arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că
zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am
rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul
că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii
vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină,
tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea
şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi
aici Sfânta Scriptură.
